LEGENDA SATULUI BOLȚUN
Demult, atât de demult încât nici cei mai bătrâni stejari nu mai țin minte, pe locurile unde astăzi se întinde satul Bolțun era o așezare mică, ascunsă între codri și izvoare limpezi. Oamenii îi spuneau Dragomirești, după un gospodar vestit, Dragomir, despre care se zicea că avea darul de a împăca oamenii și de a vedea rod bogat acolo unde alții vedeau doar pământ sterp.
Anii au trecut, iar vremurile s-au schimbat. Au venit stăpâni noi, au fost secete, războaie și pribegii. Din vechiul Dragomirești au rămas doar câteva case, o fântână și credința oamenilor că satul nu trebuie părăsit.
Într-o toamnă, un bătrân călător a ajuns pe aceste meleaguri. Privind dealurile line care înconjurau valea, a spus că locul seamănă cu o boltă uriașă ridicată de Dumnezeu peste oameni, ca să-i ocrotească. De atunci, oamenii au început să numească ținutul Bolțun – locul de sub boltă, locul ocrotit.
Alții spun însă altceva.
Se spune că printre locuitori trăia un om vrednic, cunoscut de toți sub porecla Bolțun. Nu era nici cel mai bogat, nici cel mai puternic, dar era primul care sărea în ajutor la ridicarea unei case, la strânsul recoltei sau la apărarea satului. Cu timpul, oamenii spuneau tot mai des: „Mergem la Bolțun”, iar numele omului a ajuns să fie numele întregii așezări.
Și mai există o poveste.
În nopțile senine, când luna lumina codrii, peste vale se arcuia o ceață albă, asemenea unei bolți. Bătrânii spuneau că aceasta este mantia îngerilor care veghează satul și că nimeni nu va putea stinge lumina acestui loc câtă vreme oamenii vor rămâne uniți.
Nimeni nu mai știe care dintre aceste povești este adevărată. Poate niciuna. Poate toate câte puțin.
Ceea ce știm însă cu siguranță este că, la mijlocul secolului al XVIII-lea, satul apare în documente cu numele Bolțun, iar în anul 1803 locuitorii și-au ridicat o biserică din lemn. Un secol mai târziu, în 1903, au înălțat biserica din piatră cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, ca semn al credinței și al dăinuirii.
De atunci și până astăzi, generații întregi au trăit sub aceeași boltă a cerului, au muncit același pământ și au păstrat vie aceeași dorință: ca Bolțunul să rămână un loc în care fiecare om să se simtă acasă.
Bătrânii spuneau că Dragomirești a fost numele unui început, iar Bolțun a devenit numele unei deveniri. Primul vorbea despre un om. Al doilea vorbea despre o comunitate. Căci un sat nu dăinuie prin numele celui care l-a întemeiat, ci prin oamenii care aleg, generație după generație, să rămână împreună.
Poate că nimeni nu va afla vreodată de ce Dragomirești a devenit Bolțun. Documentele păstrează faptele, dar nu și toate poveștile. Însă legenda spune că satul și-a schimbat numele atunci când oamenii au înțeles că adevărata lor putere nu stă într-un singur om, ci în unitatea lor.
De aceea, Bolțun a rămas până astăzi satul celor care trăiesc sub aceeași boltă a cerului și sub Acoperământul Maicii Domnului, împărțind aceeași pâine, aceeași apă și aceeași speranță.
❦ SUB ACEEAȘI BOLTĂ A CERULUI, O SINGURĂ COMUNITATE. ❦
Legendă literară inspirată din istoria și tradițiile satului Bolțun.
